Latent

să-ţi fi fost sunetul preferat într-o seară tăcută de mai şi liniştea să ne fi cântat cât încă mai erai... să-mi fii noapte şi lumină, pământ cald şi cer violet, ca universul să ne ţina în oase, flori şi suflet.

cu pumnii strânşi şi sufletul niciunde, cu ura ce-ar putea să mă sugrume, cu faţa-n palme ce tremură ude, urăsc cu groază-un nume! urăsc cu groază-un nume când noaptea-i mult prea rece, când sufletul stă mai să se sfărâme, când ştiu, nu pot a mai lăsa ura să plece.

pot spune orice, dar nu oricui. lumea nu e destul de veche.. ascult doar greierii care îmi ţipă în ureche. am fost pe urmele fericirii o viată-ntreagă. am învăţat că n-o poţi prinde căci îi place să aleagă doar oameni, ca să îi scufunde în nori de vară, sau perne moi. iar eu de mult nu mai sunt om ... .

...şi n-aş fi putut spune despre nimic  că e neînsemnat, prea mic...   si n-aş avea constiintă.  poate doar credinţă; dar nu în oameni sau cuvinte, ci în alţi fluturi fără minte...

mi s-a pierdut sufletul în tine, l-a  rătăcit acolo vântul. iar versurile sunt prea puţine ca să poată spune totul. *  mi s-au uscat plămânii   de vantul nebun care îi răsfiră. să traiesc am încetat, căci am uitat cum se respiră..

Nu ai ştiut să lupţi cu ploile murdare, Iar picăturile sunt neaşteptat de grele. Te dizolvă, lovesc crunt, fără-ncetare. Nu mai poţi să te fereşti acum de ele. Eşti orb. Nu vezi că stropii în tine sapă Un gol unde nimeni nu poate să te-audă. Eşti mut. Nu ţipi, şi ploaia te îngroapă. Nu o mai poţi simţi; acum ea doar te udă.

îţi simt ploaia pe gura-mi uscată chiar aici, pe pământul ăsta rece. nimic nu mai e cum a fost odată, până şi inima din pumni îmi tace...  sute de fluturi albi am numărat pe cerul adânc din pieptul meu.  credeam defapt că s-au adunat doar ca să păstreze locul tău... însă ei sapă cu aripile doar pustiu şi nu-mi pot face inima iar să bată. nici mii nu ar ajunge, dar măcar ştiu: avem frunzele mai verzi ca niciodata...