Latent

Doar prin tăcere totul iţi pot spune, Un zâmbet amar, o privire tristă Ce se naşte din fiinţa-mi egoistă Plină de imperfecţiune. Ţi-e greu a înţelege, dar accepţi Atingerea delicată a suferinţei. Te laşi purtat de valurile speranţei Şi m-aştepţi... Cu greu, eu mă trezesc apoi Din visul ce te-ndepărtează, Iar privirea ta diminuează Distanţa mare dintre noi. Să mă apropii acum abia-ndrăznesc, Dar tu îmi iei în palme mâna, Mă saruţi şi martor e doar luna. Eu incă te iubesc!

     E frig şi întuneric în noaptea de afară.      Privesc hipnotizată pe fereastră la ploaia de decembrie. Ciudat fenomen... Picăturile se adună formând talazuri care năvălesc ritmic pe pământ.     Deşi fulgerele si tunetele lipsesc, vântul suflă apocaliptic, punând totul într-o involuntară mişcare. Frunzele, cele mai fragile obstacole din calea lui, sunt absorbite de spirala suferinţei, care ia amploare în drumul ei spre nesfârşit.     Umbre distorsionate gonesc pe cerul negru, înghiţind orice urmă de lumină.     S-ar părea că iarna are mai multe feţe, iar acum încearcă din răsputeri să o arate pe cea mai dură...