Latent

cu pumnii strânşi şi sufletul niciunde, cu ura ce-ar putea să mă sugrume, cu faţa-n palme ce tremură ude, urăsc cu groază-un nume! urăsc cu groază-un nume când noaptea-i mult prea rece, când sufletul stă mai să se sfărâme, când ştiu, nu pot a mai lăsa ura să plece.

mi s-a pierdut sufletul în tine, l-a  rătăcit acolo vântul. iar versurile sunt prea puţine ca să poată spune totul. *  mi s-au uscat plămânii   de vantul nebun care îi răsfiră. să traiesc am încetat, căci am uitat cum se respiră..

şi te-aş întreba, suflete, unde fugi uneori, dar nu mi-ai răspunde, eşti mut şi atât de rece.. te-am golit dar înca îmi apeşi greu pe umeri. aştept mereu să vină noaptea, sa te-nece... te-aş încuia într-o colivie, fără sunete sau culori, să plângi de prea mult gri, să nu aud suspine. dar ştiu că te-ai agăţa de trecători şi ai pleca din nou din mine...