Latent

Tacuta, singura, astept O soapta de-ntuneric. Si simt cum intra violent in piept Pumnalul greu, oniric. De plumb e lumea mea acum Iar eu respir numai cenusa. Cu ochii plini de negrul scrum Privesc argintul ce ma-nabusa. Mi-e dor de ploaie, dor de vant, Dor de furtunile violente. Aud al frunzelor cant: Fosnet de timp, ecouri aberante. Lacrima- punte spre nefiinta- Cade pe pamantul mort. Spre rana-mi privesc cu neputinta, Cu suflet gol si trup inert. Treptat, ceata ma-nvaluie nedeslusit Si ploua iar; umil dar disperat Din cerul negru, infinit, Cu picaturi de plumb transfigurat. Atunci plangeam, acum zambesc. Dar fericirea-i efemera. Apoi, inca razand, pornesc Pe-aleea uda, spre  viata austera.

Sub luna plina stau acum Privirea ta ma-ngheata Trebuie sa fie si-un alt drum- Calea ta spre viata. Spre fericire, nemurire, Fara durere, suferinta, Doar tu si eu-iubire. Doar eu si tu-speranta.

Doar prin tăcere totul iţi pot spune, Un zâmbet amar, o privire tristă Ce se naşte din fiinţa-mi egoistă Plină de imperfecţiune. Ţi-e greu a înţelege, dar accepţi Atingerea delicată a suferinţei. Te laşi purtat de valurile speranţei Şi m-aştepţi... Cu greu, eu mă trezesc apoi Din visul ce te-ndepărtează, Iar privirea ta diminuează Distanţa mare dintre noi. Să mă apropii acum abia-ndrăznesc, Dar tu îmi iei în palme mâna, Mă saruţi şi martor e doar luna. Eu incă te iubesc!

     E frig şi întuneric în noaptea de afară.      Privesc hipnotizată pe fereastră la ploaia de decembrie. Ciudat fenomen... Picăturile se adună formând talazuri care năvălesc ritmic pe pământ.     Deşi fulgerele si tunetele lipsesc, vântul suflă apocaliptic, punând totul într-o involuntară mişcare. Frunzele, cele mai fragile obstacole din calea lui, sunt absorbite de spirala suferinţei, care ia amploare în drumul ei spre nesfârşit.     Umbre distorsionate gonesc pe cerul negru, înghiţind orice urmă de lumină.     S-ar părea că iarna are mai multe feţe, iar acum încearcă din răsputeri să o arate pe cea mai dură...

Ai inclinat acum prea mult balanţa. Pierzându-ţi echilibrul, ai căzut. E greu de a găsi speranţa, De-a o lua de la-nceput... Nu era mai usor în zilele când nu iubeai, Când aveai tot ce iţi aparţine? Nu era mai frumos când tu în toţi credeai Şi toţi credeau în tine? Erai un inocent... Naivitatea adolescentină Te-a transformat pe tine în victimă, Iar acum, pe corzi fragile de lumină Îţi cânţi durerea dintr-o lacrimă. Eşti incă inocent... Îţi ocupi mintea cu idei inutile Pentru a te îndepărta de-acel gând Însă noaptea retrăieşti dezamăgirile Şi te trezeşti plângând. Eşti doar un inocent... Este în regulă, doar aşteaptă şi vei vedea, Viaţa este deja prea dură, Soarele încă străluceşte deasupra ta, Oamenii sunt plini de ură. Rămâi un inocent... Tu nu eşti cine ai fost, Nu eşti ceea ce ai făcut. Viaţa ta are un rost, Ce e în urmă e deja trecut... Tu eşti un inocent... Ai înclinat acum prea mult balanţa. Pierzându-ţi echilibrul, ai căzut. Dar...

Cheia sol oftează adânc a resemnare. E paznicul fără de voie al închisorii Ce-a captivat notele murdare În portativele ororii. Însângerate, corzile fragile tremură, Cântând acorduri disperate Alături de petalele din marmură În nonculorile atrofiate. Notele zac aruncate, Îndoliate în spatele gratiilor. Acolo vor rămâne încătuşate, Vor cădea prada dezamăgirilor. Sunt apoi ademenite spre păcate. Naive, ele cred că aşa-i mai bine, Devin din ce în ce mai tulburate, Până când se distrug pe sine. Această poezie este dedicata marelor artiste Mădălina Manole si Roxana Briban , care au ales să părăsească această lume din cauza "eşecului" în cariera muzicală..

Dragoste de decembrie Stăm amândoi acum în ninsoare Şi luna ne priveşte insistent. Să te admir neîncetat e o încântare Şi ninge, ninge abundent... Acum suntem doi oameni de zăpadă, Iar eu te-am încuiat la mine-n gând. Am construit din nea o baricadă, Să nu mai poţi pleca nicicând... Deşi acum miroase-a ger, Noi ne jucăm cu neaua moale Când, fără nori, fără de fulger, Cerul trimite şoapte boreale... Şi ninge disperat deasupra noastră, Te strâng la piept, dar te îndepărtezi. Privesc scurt spre bolta cea albastră, Apoi te rog să nu m-abandonezi... Tu nu m-asculţi, şi te îndepărtezi uşor, Şi ninge-acum cu cioburi peste mine. Speranţa şi încrederea într-o clipită mor, Căci am pierdut ce-mi aparţine... Dar nu durează mult şi te întorci la mine, De-această dată pentru totdeauna. Ne transformăm în umbre peregrine, În prizonieri ai nopţii, ca şi luna. Pornim apoi cu fulgii în zborul lin, Şi simt cum mintea-i inundată de un val de bucurie, Ne indrep...